”Drum nou”, primul număr

Lasă un comentariu

Prieteni, aşa arată primul număr al ziarului „Drum Nou”, apărut într-o duminică, pe 10 septembrie 1944. Ziar de factură comunistă, şi-a expus
direcţia încă de la primul număr în editorialul semnat de Ion Dobogan.
Decizia înfiinţării ziarului s-a luat în cadrul Marii Adunări a Partidului Comunist, secţia Braşov, desfăşurată pe 5 septembrie la sediul de pe strada Mihai Viteazul. Una din hotărârile acestei adunări de partid, probabil prima desfăşurată în legalitate după evenimentul de la 23 august, suna astfel:
„Am trăit în întuneric, avem nevoie de lumină. S-a hotărât scoaterea unei gazete care să lupte şi să lumineze totodată. Este „Drum Nou”, ziarul nostru al tuturor, proprietatea noastră. El trebuie sprijinit.”
Ziarul a apărut fără întreruperi până în 1989, ultimul număr aflându-se la vânzare la chioşcurile din Braşov în dimineaţa zilei de 22 decembrie.

 

 

Braşov 1987. Represiunea ideologică

Lasă un comentariu

 

În paralel cu anchetele miliţiei şi securităţii, participanţii la revolta din 15 noiembrie 1987 deveniseră şi ţinta unei represiuni ideologice. În şedinţele şi plenarele ce au urmat revoltei, secretari, activişti sau simpli membri de partid au înfierat şi condamnat „manifestările huliganice” ale muncitorilor stegari, acte care ar fi pătat grav imaginea colectivului Intreprinderii de Autocamioane. Unii, făcând exces de zel, au cerut chiar condamnarea la moarte a vinovaţilor. Printre aceştia s-au aflat  şi colegi de muncă ai participanţilor de revoltă, colegi ale căror luări de poziţie au fost găsite ulterior în procesele verbale ale şedinţelor.

Apogeul  a fost atins la Adunarea Generală a Oamenilor Muncii din Intreprinderea de Autocamioane desfăşurată în 2 decembrie 1987, despre care Scânteia publica un articol, alături de telegrama pe care participanţii i-au adresat-o secretarului general, Nicolae Ceauşescu.

Despre situaţia de la Steagul Roşu, Ceauşescu s-a pronunţat oficial abia în februarie 1988, în cadrul cuvântării ţinute la Conferinţa Naţională a Oamenilor Muncii.

După Revoluţie, Asociaţiei 15 Noiembrie i-a convocat, printr-un anunţ publicat în Gazeta de Transilvania din 8 noiembrie 1990, pe aceşti obedienţi ai regimului comunist, în faţa unui Tribunal Moral. Dănuţ Iacob, vicepreţedintele Asociaţiei , îşi aminteşte că acel tribunal s-a întrunit la clubul intreprinderii, dar dintre cei citaţi nu s-a prezentat nimeni. Această iniţiativă rămâne totuşi ca un gest simbolic, ca o şansă acordată acelor persoane de a se reabilita moral, aflându-se faţă în faţă cu ce-i pe care îi denigraseră. Rămâne şi această listă a ruşinii în care se regăsesec de la prim-secretarii  municipiului sau a judeţului, Dumitru Calancea şi Petre Preoteasa, la zeloasele activiste locale Maria Cebuc şi Elena Shuster, participante directe la anchetele din intreprindere, până la secretari de partid de prin fabrică, precum şi alţi angajaţi.

 

 

 

 

 

 

Braşov 1987. Lista deportaţilor de la 15 noiembrie.

Lasă un comentariu

 

În urma revoltei de la Braşov din 15 noiembrie 1987, autorităţile comuniste au luat decizia ca o parte dintre participanţi să fie mutaţi cu domiciliul şi serviciul în alte localităţi. Astfel,  pentru a anihila focarul de revoltă, stegarii au fost împrăştiaţi în patru zări, de la Timişoara la Constanţa şi de la Giurgiu la Botoşani. O parte dintre ei au rămas la Braşov, dar la alte intreprinderi: Radiatoare, Şuruburi, Rulmentul sau Hidromecanica.

La puţin timp după Revoluţia din Decembrie, ziarul România Liberă din 9 ianuarie 1990 anunţa întoarcerea acasă a celor deportaţi  şi reîncadrarea lor la Intreprinderea de Autocamioane. Se publica o listă cu 74 de „noiembrişti” şi locurile unde fuseseră exilaţi.

Cu siguranţă, Asociaţia 15 Noiembrie deţine evidenţe mult mai amănunţite, dar această listă, publicată „la cald” în ianuarie ’90, are valoarea sa documentară.

 

 

 

 

Scurta existenţă a monumentului de pe Tâmpa

Lasă un comentariu

monument_arpadÎn anul 1896, autorităţile maghiare construiau pe  Tâmpa monumentul Milenium, aniversând o mie de ani de la venirea triburilor maghiare în Pannonia.  În cartea sa „Pagini de istorie braşoveană”, apărută în 1991, istoricul militar Ioan Vlad dedică un capitol acestui monument. Formaţia militară a autorului, precum şi momentul redactării acestei cărţi, explică abordarea într-o cheie uşor naţionalistă a acestui subiect. Importante sunt, însă, informaţiile care răzbat din documentarea sa. 

 Ilie Cătărău, autorul atentatului cu dinamită asupra monumentului de pe Tâmpa, din 1913, a reprezentat în epocă un personaj controversat. Un portret al său este realizat de acelaşi Ioan Vlad, în volumul „Cărturarii braşoveni pentru România Mare”, Editura Academiei Henri Coandă, 1999.

Se pune întrebarea:  a fost Cătărău un patriot sau un terorist? Faptul că românii braşoveni nu i-au asimilat imaginea cu a unui erou şi nu l-au perpetuat în mentalul colectiv, iar Armata Română nu l-a primit în rândurile sale, conturează imaginea unui personaj aventurier, violent şi neînregimentabil. Despre Ilie Cătărău puteţi citi şi aici.

1916. Topârceanu la Turtucaia

Lasă un comentariu

 

Am citit recent George Topârceanu, proza memorialistică, „Amintiri din luptele de la Turtucaia”. Dincolo de informaţiile politico-militare, mă interesează mai mult opiniile subiective, trăirile şi experienţele personale ale participanţilor la aceste confruntări. La fel, şi în cazul lui Camil Petrescu, combatant în aceeaşi perioadă pe frontul din sud-estul Transilvaniei, cu a sa ” întâia noapte de război”, aceste evocări sunt mult mai aproape de adevăr, developând sentimente, stări de spirit, relaţii interumane, suferinţe, eroisme sau laşităţi.
Parcurgând aventura lui Topârceanu pe teritoriul bulgar am recunoscut parcă, cuvânt cu cuvânt, povestirile bunicului despre această bătălie. Eram destul de mic atunci când ascultam aceste poveşti, dar mi-au rămas bine întipărite în memorie. Descrierile lui Topârceanu îmi întăresc convingerea că scriitorul şi bunicul meu s-au aflat, în acel sfârşit de august şi început de septembrie 1916, în acelaţi spaţiu, fiind părtaşi la unul din cele mai mari dezastre din istoria Armatei Române.
La doar 20 de ani, terminându-şi stagiul militar, bunicul este mobilizat şi trimis pe frontul din Bulgaria, fără a mai apuca să mai treacă pe acasă. A avut zile, cum se zice. După fiecare confruntare, când înceta focul şi se făcea apelul supravieţuitorilor, el răspundea „prezent”. Când bulgarii, alături de germani, au declanşat ofensiva decisivă, românii n-au mai putut opune rezistenţă şi s-au retras în degringoladă spre Dunăre. Într-unul din aceste momente de haos şi panică a auzit în spatele lui un răcnet înfiorător. A întors capul pentru o clipă şi şi-a văzut, la vreo 20 de metri, sergentul, alături de care trăsese ultimele cartuşe, ridicat în sus, cu trei baionete de la armele bulgarilor împlântate în corp. Aceasta este imaginea, care în mintea mea de copil, a creat cea mai terifiantă impresie. Ajunşi la Dunăre, românii au întâlnit un obstacol mai dificil chiar decât inamicul: apa adâncă, învolburată şi rece a fluviului. Bunicul a reuşit să ajungă pe malul românesc. Însă după puţin timp, Dunărea oferea o imagine tragică. Sute de oameni epuizaţi de inot dispăreau sub luciul apei, iar cei care reuşeau să se menţină la suprafaţă erau luaţi la ţintă de puşcaşii bulgari. Puţini au scăpat cu viaţă.
Topârceanu, rămas pe malul drept al apei, a fost capturat de bulgari, petrecând 16 luni în prizonierat. Inteligenţa, constituţia robustă şi cunoaşterea unor limbi străine l-au ajutat să supravieţuiască, în 1918 revenind în ţară.

La câteva luni după Turtucaia, bunicul a fost rănit destul de grav la picior şi a petrecut o lungă perioadă în spital. A mai trăt apoi 60 de ani. Pe la începutul anilor 70, când devenise octogenar, şi-a scos decoraţiile de la naftalină pentru o fotografie care a rămas în albumul de onoare al familiei.
Pe de altă parte, înfrângerea de la Turtucaia  a generat oprirea ofensivei Armatei Române în Transilvania,deoarece şapte divizii din acest sector au fost transferate pe frontul de sud. Schimbarea raportului de forţe din Ardeal, a obligat trupele române ca până la mijlocul lui octombrie să se retragă pe linia Carpaţilor .

Iată deci, pentru biblioteca virtuală , George Topârceanu, „Amintiri din luptele de la Turtucaia”, din volumul „Proză”, editura ?.

Braşov 1916. Amintirile unui adolescent din Schei.

Lasă un comentariu

Agitata toamnă braşoveană a anului 1916 a fost trăită cu intensitate şi de Gheorghe Bideţ din Schei. Avea pe atunci 13 ani, iar amintirile şi le-a aşternut ulterior pe hârtie. Documentul s-a păstrat în Arhiva Primei Şcoli Româneşti din Schei.

Iată imaginea războiului văzută prin ochii unui băiat aflat între copilărie şi adolescenţă.

Sursă articol:  Ioan Vlad „Românismul braşovenilor. Documente”   ed. Transilvania Expres, 1998

Braşov 1916. Raportul locţiitorului de primar F. Fabricius.

Lasă un comentariu

La sfârşitul lunii august, cînd sosirea Armatei Române devenise iminentă, primarul Braşovului, Carol Ernst Schnell, aflat în slujba serviciului militar, primeşte ordinul de a se retrage odată cu armata austro-ungară. Unul dintre consilierii orăşeneşti, mai vârstnicul Friedrich Fabricius, devine locţiitor de primar. Deşi destituit din funcţie după sosirea Armatei Române, el va rămâne în libertate, parcurgând cu bine cele şase sâptămăni de administraţie românească. El va fi cel care , după 8 octombrie, îi va întâmpina aici la Braşov, atăt pe generalul Erich von Falkenhayn, Comandantul Armatei a 9-a Germană, cât şi pe Arhiducele Karl ( Carol Francisc Iosif). Ulterior, va reveni în oraş şi primarul titular Schnell.

Referitor la toată această perioadă, Fabricius va întocmi un raport care va fi publicat şi în Gazeta Transilvaniei în ianuarie-februarie 1917. Iată-l:

sursa articol scanat :  Ioan Vlad, „Românismul braşovenilor. Documente”, ed. Transilvania Expres, 1998

fabricius

17 octombrie 1916. Locţiitorul de primar Fabricius, împreună cu alţi consilieri ai oraşului, întâmpinându-l pe Arhiducele Karl în faţa Palatului de Justiţie (actuala Prefectură)             sursă foto delcampe.net

Older Entries